Iti auzi numele. Esti chemat in fata.
Brusc, ti se pune un nod in gat, incepi sa simti foarte pronuntata caldura incaperii, pielea te ustura inexplicabil, iar o cravata imaginara iti chinuie grumazul. Te ridici pana la urma. Oasele par sa-ti scartaie si ai senzatia ca tot efortul miscarii te-a colorat in rosu strident. De la scaun si pana la pupitru nu e drum lung, dar suficient cat sa te invadeze intr-o recapitulare toate scenele groaznice pe care le-ai trait vreodata: punga cu apa primita in cap cu 10 minute inainte sa intri la interviul pentru jobul vietii tale, pasaportul pierdut la intoarcere din excursia din China, 2-ul rusinos marcat in liceu la latina, pantalonul crapandu-ti in fata comisiei careia iti prezinti proiectul de dezvoltare, fata jignita la cadoul tau pentru ca ai ales exact bratara pe care i-a restituit-o fostului prieten.
Inchizi ochii sa-ti alungi gandurile si clipesti mai des, sa se duca cat mai repede. Apoi iti arunci privirea in sala sperand o salvare de la cadru, dar toate obiectele sunt ascutite acum si toti oamenii au un ranjet sumbru pe fata. Odata ce vei ajunge in fata vei fi pur si simplu masacrat… Te simti si mai mic… cocosat si lipsit de aparare, fara haine, sau cu haine mult prea proaste ori prea stramte, iti amintesti de ultima data cand ai avut o incercare de prezentare cu audienta si ai dat gres. Te misti si mai incet, deja inspaimantat. Nimeni nu te va ajuta sa iesi din asta, doar tu singur te poti ajuta. “Trebuie s-o fac” iti spui. “Trebuie, trebuie, trebuie!” Tragi aer in piept si te opresti in fata auditoriului. Iei pozitia de drepti si incerci sa te controlezi: “Stau drept, respir adanc, vorbesc tare si nu privesc spre audienta”. Iei o gura de apa sa te mai linistesti si duci mana la frunte sa-ti stergi sudoarea.
“Buna ziua!” o voce pe care n-o recunosti rosteste secatuita cu buzele tale. Incerci sa te redresezi si revii: “Buna ziua!”. Liniste. Timpul s-a oprit in loc si nu stii ce sa faci cu el. Iar el nu face nimic cu tine, pentru ca daca ar face ceva (orice!!!) te-ar ajuta. Esti blocat. Ai niste foi in fata care simti ca nu te vor ajuta niciodata. Momentul care te inspaimanta s-a instaurat: esti pierdut! Mai faci si greseala si ridici ochii. Toti oamenii se uita la tine. Fix. Apasator. Inghiti in sec… cravata, roseata de rac, 2-ul de la latina… Incaperea se invarte cu tine. Incepi sa tremuri si lovesti foile cu degetele. Cad pe jos si se imprastie. Te apleci dupa ele usurat ca scapi cateva clipe de obligatia de a-ti privi audienta in fata. Auzi in capul tau tropote si scandari, forfota ajunsa la suprem din vina ta. Toate astea iti silesc neputinta sa faci ceva. Atingi cu degetele foile si in loc sa le aduni le imprastii si mai rau. Te impiedici dupa ele, genunchii iti tremura, totul se invarte, se intuneca si… te-ai prabusit.
“Gata, gata! A fost un cosmar. Linisteste-te!”
Te ridici buimac si epuizat dintre asternuturile sifonate de la atata agitatie si mergi teleghidat la baie. Incui usa, te speli pe fata si scoti discursul de maine de sub dulapiorul mic, cu obiecte sanitare. Uitandu-te in oglinda incepi din nou repetitia…
Un articol de Andreea Duminicioiu.